marți, 12 februarie 2008

Aruncarea de priviri.


Azi am aruncat multe priviri, cateva le-am stiut numai eu, altii n-au avut ochi sa le vada.
Aruncarea privilor e un joc interesant. E un fel de v-ati ascunselea la adulti. Nu mai e podisca, gard sau tanti Puica care scuipa-n piept... dar sunt culorile, parul, sprancenele, palmele... si provocarea... de-a arunca priviri.
Imi place cand surprind detalii, si-mi plac si oamenii care simt asta.

La 16 ani, pentru prima oara in fusta la liceu. In statia singurului autobuz in afara de 4 barat al tulcei, faimosul 4. Trebuia sa ajung in E3, 2 statii pana oriunde, oricum. Stau stau stau. Imi doresc cumplit sa-mi asez chilotii si ciorapii, ma deranjeaza din ce in ce mai tare. Ahhh, daca m-as aseza, sa vina autobuzul sau... o fac, n-o sa ma vada nimeni. Si-o fac. In circa un fulger, adica uimitor de putine secunde, o voce masculina din spate imi sopteste ca - a fost cel mai natural gest pe care l-am vazut pana acum -. Am inlemnit. Am ramas tintita cu privirea aruncata aiurea. Pe el nu l-am vazut niciodata. Dar atunci am stiut ca aruncarea de priviri e ... provocarea.
Cad cortinele.

Hai!

2 comentarii:

Maria spunea...

Asta e cel mai relaxant si frumos lucru pe care l-am citit azi. M-ai captat. Tare tipu ala :)))) ba nu. ahh...lolita...nuuu...sunt franta

mirror this! spunea...

:)) go maria go!