Renasterea.

Simt un gand constient cum imi sageteaza respiratia monotona. Intaia intrebare, diferita poate de cea de la nastere, este cat e ceasul?, apoi ma desting, imi relaxez bratele, spatele, gatul trebuie mereu miscat spre o pozitie mai buna... mai stau doua minute in vis, ma desprind de micile legaturi cu realitatea si continui sa plutesc, abia atunci stiu ca asta fac. E perfect, desi stiu ca din cauza acestor doua-noua minute voi uita toate visele dar ... ma rasfat, dialoghez, uit, ma arunc sa zbor, ma plictisesc, mi-e frig la picioare, schiez, iubesc... atipesc...
"Cat e ceasul? Gata, trebuie sa mai fac un efort mic, mauntel, firav, minuscul, infim....", atipesc iar.
"Cat e ceasul?"
- Ana, hai! E cafea si tarziu.
Intredeschid un ochi, lent astfel incat sa gasesc spatiul minim prin care lumina sa strabata si sa-mi atinga retina somnoroasa, dar totusi sa disting cateva umbre si culori stinse de gene. Incordez cate un muschi ca sa ma asigur ca-l am si sa ma regasesc. Imi misc degetele, apuc cu ambele maini plapuma si o asez pana sub gat. Deschid ochii larg. Azi..."

(zilnica)